"Dramaturgul ludens" - de Daniela Magiaru

Daniela Magiaru

este absolventa a Facultatii
de Litere, Teologie si Istorie
din Timisoara, sectia romana-
engleza si a masteratului de
literatura romana si comparata
din cadrul aceleiasi facultati.
Este traducator si interpret
de limba engleza, profesor de
limba engleza in invatamantul
privat. Scrie cronica dramatica
si studii de critica literara in
diverse reviste culturale, printre
care Orizont, Viata Roman-
easca, portalul Liternet si
Radio Timisoara. In cadrul
liceului Waldorf din Timi-
soara a fondat si coordonat
trupa de teatru a liceului, si
a sustinut workshop-uri de
arta dramatica pentru elevii
de liceu. In 2008 obtine titlul
de doctor la Universitatea
de Vest Timisoara cu teza
"Modele dramatice: Eugène
Ionesco, Matei Visniec".

Matei Vişniec
s-a născut la 29 ianuarie
1956 în nordul României, la
Rădăuţi. A debutat ca poet în
anii '80. Din aceeaşi perioadă
datează şi primele piese, însă
teatrul scris în perioada 1977-
1987 i-a fost cenzurat şi nu
a putut fi editat sau jucat în
ţară. În 1987 se stabileşte în
Franţa, unde primeşte azil
politic. Prin intermediul limbii
franceze, textele sale sunt
citite, traduse şi jucate în toată
lumea. După 1989, Matei
Vişniec este cel mai jucat
dramaturg contemporan
în România.

Godot îşi trage savuros
la răspundere autorul şi
intră cu acesta într-un
performance ce aduce în
discuţie ideea de
teatralitate şi de
spectacular.

"Mansardă la Paris cu
vedere spre moarte",
(Regia: Radu Dinulescu).

Casa ororilor devine o
imagine în filigran a unei
lumi locuite de oameni
bizari: animalul care
seamănă perfect cu omul,
Astor Piazzolla, capete
tăiate, o pitică, o fantomă,
un inspector. Circ şi
grotesc.

Webtipp
www.theatertexte.de

"Angajare de clovn,
(Regia: Radu Nichifor).

Contextul militar în care
este fixată acţiunea e un
pretext perfect e o imagine
a lumii cu legi bine puse
la punct şi bine
sancţionate.

"Ţara lui Guffi",
(Regia: Aurel Palade).

Trei clovni bătrâni
aşteaptă şansa unui job.
În zadar. Din vechi prieteni,
ei devin aliaţi, duşmani,
rivali în nevoia lor pentru
un post de clovn bătrân.
Spaţiul în care au intrat nu
le permite ieşirea: nu sunt
ferestre, uşile nu se
deschid.

"Istoria comunismului
povestită pentru
bolnavii mintal",
(Regia: Marie
Beldiman d'Orval).

Demnitatea morţii
este înlocuită cu banali-
zarea cruntă şi umilinţa
kitsch a unui final de film
desuet, iar textul aduce în
discuţie ideea de
verticalitate a fiinţei
umane.

"Old Clown Wanted",
(Regia: Gregory Fortner).

Situaţia propusă este
de natură să intrige: un
scriitor este trimis să facă
propagandă comunistă
într-un spital de nebuni,
la cererea direcţiunii
spitalului.

"Şi cu violoncelul
ce facem?",
(Regia: Petru Vutcărău).

Orice întâlnire cu texte lui Matei Vişniec este singulară prin doza de şoc, entuziasm şi uimire pe care ţi le provoacă. Citind o piesă sau un poem marca Matei Vişniec, ai senzaţia că intri într-un univers altfel: fragmentar, frumos, hipersensibil, poetic, seducător, puternic racordat la miracolele şi ororile existenţei.

metafore şi alegorii

Prima direcţie a teatrului lui Matei Vişniec e caracterizată de situaţii metaforice şi alegorice şi este reprezentată de piese precum Trei nopţi cu Madox, Sufleurul fricii, Groapa din tavan, Şi cu violoncelul ce facem?, Buzunarul cu pâine. Lumea acestui dramaturg nu este populată de personaje, ci de siluete evanescente, marionete umane, victime voite, torţionari blânzi, clovni veseli şi trişti, bufoni. Spaţiul este un no man's land, spaţiu de aşteptare, de trecere unde nu se întâmplă nimic – dar lipsa evenimentelor este redată într-un mod spectaculos. Limbajul e ales cu preţiozitate, ţesut cu migală, sensurile sunt dinamitate şi şlefuite, pentru a-ţi oferi senzaţia unui răsfăţ de cuvinte. Deschizând cartea, iei parte la un joc în care ţi se oferă multe piste false de interpretare, te laşi păcălit şi ai parte de finaluri surprinzătoare. Temele tratate sunt: însingurarea, alienarea, miracolul existenţei, măsura fiinţei umane în situaţiile limită, spaţiile de trecere, moartea. Autorul are o pofta teribilă pentru experiment, poate cel mai vizibilă, în piesa Bine mamă, ăştia povestesc în actu' doi ce se-ntâmplă-n actu'-ntâi). Scriitorul iniţiază un joc irezistibil: cu personajele sale, cu textul, cu sensurile cuvintelor, cu cititorii săi.

punct terminus: realitatea

Cea de-a doua direcţie a dramaturgiei lui Matei Vişniec face referire la un prezent continuu, trăit şi palpabil. Teatrul descompus sau Omul-ladă-de-gunoi reprezintă primul pas către racordare la realitatea imediată. Textul devine mărturie a unei realităţi cutremurătoare precum în Despre sexul femeii, câmp de luptă în războiul din Bosnia – piesă în care realul unei situaţii istorice este exploatat şi analizat (violul ca strategie de luptă în războiul din Bosnia).

Teatrul descompus sau omul-ladă-de-gunoi trebuie citit în primul rând pentru noutatea de structură: un text modular, un puzzle cu multe piese scurte – de potrivit în marea imagine – realul de aici şi acum. Situaţiile descrise sunt paradoxale: un univers, în existenţa sa bizară în care predomină straniul, în care oamenii sunt prizonieri ai propriilor obsesii / obiceiuri / lipse de voinţă / nepăsări. Omul devine o pubelă în care sunt vărsate deşeurile omenirii.

O piesă precum Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat ia pulsul cotidianului: pe fundalul vieţii strălucitoare a vedetelor se consumă neobservată mica tragedie a dispariţiei soarelui. Omul cu o singură aripă vorbeşte despre frumuseţea statutului uman, aproape de îngeri şi păsări, dar şi despre neputinţa de a ne regăsi starea unică şi pofta de „zbor”, de împlinire a viselor.

naveta…

Matei Vişniec este un autor care pare că uită de limitările genurilor şi face naveta în text şi între texte, printre autori. Navetele lui sunt onirice (căci putem citi texte în care nu percepem distincţia vis / real), de stil (piese de teatru cu o poeticitate abundentă), de registru (cu schimbări spectaculoase de tonalităţi), de regn (putem întâlni personaje cu forme indefinite şi mereu adaptabile); formale (texte care propun spectacole ce îşi pot schimba forma de la o reprezentaţie la alta, sfidând astfel legile unui text scris), estetice şi ale absurdului (absurdul care se disipează înspre real şi politic), spaţiale şi temporale (căci există multe alunecări ale personajelor în spaţiu şi timp).

dialoguri în oglinzi inegale

Un alt univers intrigant este cel populat de personaje precum: Cehov (în Maşinăria Cehov), Meyerhold, Shakespeare (Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viaţa lui Meyerhold), Beckett (Ultimul Godot) şi Cioran (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte). Aceste texte oferă voluptatea unei priviri în culise. Te furişezi în text, căci poţi profita de privilegiul de a intra în universul populat de aceşti mari creatori.

În Maşinăria Cehov, scriitorul rus locuieşte şi interacţionează cu personajele lui. Atmosfera piesei este bolnăvicioasă, spectrală, de altfel autorul insistă în lista de personaje pe bolile acestora (de exemplu tuberculoza pulmonară). În Nina sau Despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi se întâlnesc trei personaje cehoviene: Nina, Treplev şi Trigorin. Textul nu se vrea o continuare a Pescăruşului, ci o recitire de tipul ce s-ar fi întâmplat dacă..

Aceleaşi procedee sunt folosite şi în Ultimul Godot. Personajul şi creatorul lui sunt aşezaţi pe acelaşi plan şi redefinesc convenţiile categoriei ficţionale. Godot îşi trage savuros la răspundere autorul şi intră cu acesta într-un performance ce aduce în discuţie ideea de teatralitate şi de spectacular.

Prin imaginea lui Meyerhold din Richard al III-lea nu se mai face sau scene din viaţa lui Meyerhold este prezentă ideea cenzurii. Ororile comunismului sunt o temă mereu dureroasă şi recurentă în opera lui Vişniec şi în interviurile sale:

"Nu trebuie uitat însă că, în România, la ora aceea, absurdul era de fapt realitate. La noi, ca să descrii viaţa unui om care se scoală de dimineaţă şi se culcă seara, iar între aceste momente traversează o zi-lumină, însemnă a face literatură absurdă. Omul era supus presiunii puterii, mediului, ideologiei etc. Avea o gândire dublă: una spunea acasă şi alta pe stradă. Se chircea în sine ca să nu-şi arate adevăratele sentimente. Toată această schizofrenie care marca societatea românească era de o asemenea absurditate, încât, descriind în mod realist ceea ce se întâmpla, obţineai deja o literatură absurdă. Deci, pentru mine absurdul n-a fost chiar absurdul estetic al lui Ionesco sau Beckett, a fost mai mult un absurd marcat de grotesc".

seducţie şi bâlci

Piesa Femeia ţintă şi cei zece amanţi ai săi este o piesă de dragoste şi îşi are originea într-un poem (În fiecare noapte ea). Tema dezvoltată este cea a seducţiei: Femeia ţintă plecă în fiecare noapte de lângă soţul ei (Aruncătorul de cuţite) pentru a-şi alimenta pasiunea nebunească. Amestecul de încrâncenare (seducerea este programată, amanţii trebuie să fie întotdeauna zece), visare (nevoie de a-şi trăi libertatea), trădarea ştiută, acceptată şi întreţinută de către soţ, spasmul iubitului părăsit care este conştient că este schimbat cu un altul – toate acestea fac piesa extrem de densă şi frumoasă. Fundalul este cu atât mai incitant cu cât locaţia este cea a unui bâlci, o casă a ororilor care conferă textului tuşe groase de fantezie şi burlesc. Casa ororilor devine o imagine în filigran a unei lumi locuite de oameni bizari: animalul care seamănă perfect cu omul, Astor Piazzolla, capete tăiate, o pitică, o fantomă, un inspector. Circ şi grotesc.

Povestea urşilor Panda, o altă încântătore poveste de dragoste prezintă o realitate spartă în două planuri (visare şi real). Aceasta este una dintre cele mai lirice piese ale lui Matei Vişniec. Poeticitatea este aici respirată prin replicile personajelor şi prin derularea poveştii. Structura piesei mizează pe alegoric: o piesă în nouă nopţi – "nouă nopţi pot fi nouă vieţi”. O poveste de dragoste trăită de un El şi o Ea până la consecinţele extreme, o poveste care îşi devorează şi îşi preschimbă, la propriu actorii şi îi transpune în altă viaţă.

galeria victimelor

Caii la fereastră ar putea fi tradusă cu "destine în vizor", căci analizează trei simulacre de trăire. Trei personaje (Fiul, Tatăl şi Soţul) trăiesc în lumi auto-construite şi nu îşi pot depăşi cercurile: cel al protecţiei materne care dictează regulile (Fiul), cel al propriei obsesii şi avidităţi (Tatăl), cel al pseudo-disciplinei normate (Soţul care trăieşte în mod ridicol după regulile cazărmii şi acasă). Contextul militar în care este fixată acţiunea e un pretext perfect e o imagine a lumii cu legi bine puse la punct şi bine sancţionate.

Personajele sunt păpuşi învârtite cu cheia în loc de oameni. Fiul moare "la oaste" pe timp de pace – într-un mod cât se poate de caraghios – mâna destinului; personajul are un singur moment când îşi face curaj îşi înfruntă destinul şi „vorbeşte cu calul”. Calul / destinul îl loveşte şi el moare; Tatăl este un alienat care înnebuneşte de singurătate pe drumul înapoi spre casă de la război – tocmai când lupta se încheiase (şi devenise erou, fiind singurul supravieţuitor) – mâna destinului. Luptătorul (Soţul) trăieşte mereu în luptă, în inima bătăliei, dar de prea mult avânt nu reuşeşte să participe efectiv la aceasta. Calul / destinul este imediat acuzat de o nouă lovitură. De data aceasta, la mijloc nu mai e mâna destinului, ci piciorul colectiv al armatei. Destinul uită de el şi personajul moare călcat în picioare – mormântul e reconstituit tragico-hilar din bocancii întregului pluton.

căderile în corp – Angajare de clovn

Angajare de clovn este o comedie spumoasă, la sfârşitul căreia rămâi însă cu un gust cât se poate de amar! Trei clovni bătrâni aşteaptă şansa unui job. În zadar. Din vechi prieteni, ei devin aliaţi, duşmani, rivali în nevoia lor pentru un post de clovn bătrân. Spaţiul în care au intrat nu le permite ieşirea: nu sunt ferestre, uşile nu se deschid. Cele trei personaje se întrec în limbaj (în lăudăroşenii şi insulte), în trucuri, dar şi în meschinării. Un degradé de degradări profund umane. Aşteptarea ţine loc de reprezentaţie. De altfel, spectacolul care nu începe este un spectacol în sine. Textul exploatează subtil nuanţe de comic, burlesc, caricatural, grotesc, tragic. Unicitatea şi repetabilitatea actului actoricesc şi a spectacolului devin feţe ale aceleiaşi monede. Un joc de-a aparenţele, de-a teatrul, de-a viaţa care o ia de la capăt mereu cu alţi actori.

mitul lichefiat – Păianjenul în rană

Tema crucificării lui Isus este una recurentă în opera lui Matei Vişniec. Păianjenul în rană este povestea răstignirii dintr-o perspectivă nouă: avem senzaţia unui Dumnezeu mic, aproape irecognoscibil. Îl bănuim după limbaj, după situaţie, după nevoia miracolelor care îi sunt cerute. Tragedia Crucificatului este umană şi se consumă în miniatură, şi este sugerată de teama ridicolă de un păianjen care invadează rana produsă de suliţe.

Tema este reluată şi în Nu mă durea nimic (piesă scurtă inclusă în volumul Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, ultima apariţie editorială), care exploatează trecerea de la suferinţa umană a unui individ (Crucificatul) la crearea unei religii.

legenda răsturnată

Artur, osânditul trimite la legenda lui Artur, dar îl învăluie în burlesc... ceea ce ar fi trebuit să fie ultimele clipe ale lui Artur se transformă în parodia unui final pe care l-am fi aşteptat respectabil. De altfel, demnitatea morţii este înlocuită cu banalizarea cruntă şi umilinţa kitsch a unui final de film desuet, iar textul aduce în discuţie ideea de verticalitate a fiinţei umane.

Ausdrucken?

....

Zurück zur Übersicht