Ca arie tematică şi de genuri se căutau: comediile bulevardiere, dramele istorice sau de idei, povești contemporane despre proletari și partid. Fie poeme dramatice extrem de metaforice – care puteau ascunde comentarii anti-sistem. Sau chiar – după Revoluție – piese absurde în stil Ionesco. 

Dramaturgul era un scriitor. Fie prozator sau poet care în subsidiar scria teatru.

   Din această mișcare s-au dezvoltat – direct sau indirect – patru tipuri de dramaturgi.

1) Regizori-dramaturgi (regizori care scriu piese și le și montează) – reprezentanta cea mai talentată și relevantă a acestui caz este Gianina Cărbunariu (care este o autoare de spectacol, așa cum îi place să spună). Piesele ei Stop The Tempo și mady-baby.edu (cunoscută și ca Kebab) au avut un mare succes de public, fiind produse și în străinătate. Au definit și o întreagă tendință – aceea a teatrului realistic social. Sunt piese care spun tranșant adevăruri și definesc atitudinile tinerilor din România (din mediul urban-în special bucureștean) de la începutul anilor 2000. Alți regizori-dramaturgi importanți sunt Andreea Vălean și Vera Ion (o câștigătoare dramAcum din anul 2004). Piesele lor cele mai cunoscute sunt Eu când vreau să fluier, fluier (Andreea Vălean) și Vitamine (Vera Ion).  Andreea este și autoare de scenarii de film din Noul Val Românesc – ea a scris scenariul la “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” regizat de Cătălin Mitulescu – film care a definit. Vera e la baza unui nou proiect de teatru social și comunitar (apărut ca o consecință a dramAcum și format în UNATC - școala de teatru, exclusiv cu studenți (deja acum foști studenți) UNATC) numit tanga project. Tanga se deosebește de dramAcum pentru că nu e o platformă deschisă de dezvoltare de text neapărat ci un grup de artiști (nu numai dramaturgi sau regizori, dar și actori, scenografi și visual artists) care crează teatru puternic ancorat în realitate/comunitate - cred că e una dintre primele tendințe de devised theatre din România. Este un teatru care nu își propune neapărat spectacole pe termen lung ci poate mai mult perfomance-uri relevante într-un spațiu și un timp strict definite.

2) A doua categorie de dramaturgi apăruți este cea a actorilor-dramaturgi. Un exemplu foarte bun este cel al lui Gabriel Pintilei. Actor la Teatrul Odeon el a câștigat ediția din anul 2004 a dramAcum cu piesa Elevator. Piesa a fost produsă la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul LUNI de la Green Hours, dar și în Cehia. Gabriel nu spune neapărat povești sociale – dar crează personaje foarte vii și ofertante actoricesc (dată și formația lui ca actor). În prezent el a făcut un film bazat tot pe piesa aceasta – un film indie – care se bucură acum de o mare apreciere în lumea criticilor de film din România. O a doua reprezentată foarte importantă a actorilor-dramaturgi este Lia Bugnar. Deși ca vârstă ea face mai mult parte din generația Nelega – Caraman – Saviana Stănescu și nu e legată cu nimic de dramAcum, Lia e un caz atipic. Ea s-a afirmat în teatrul independent (în special la Teatrul LUNI de la Green Hours) începând din anul 2003. Are cele mai multe piese montate (cred că șapte) din această categorie. Iar poveștile ei – din nou foarte ofertante actoricesc – sunt aproape niște basme moderne, atemporale și pline de candoare și de ludic. Printre piesele ei cele mai cunoscute sunt Aici nu se simte (Omul de zăpadă), Oase pentru Otto, Stă să plouă sau Firmituri. Un alt exemplu de actor-dramaturg care s-a afirmat recent in scris este Ioan Peter. El nu munceste in Bucuresti - precum Gabriel sau Lia - ci in vestul tarii, si a urmat o traiectorie "descentralizata" (din punctul meu de vedere foarte bine de urmat). Actor la teatrul din Arad Ioan a scris piese cum ar fi "Tot ce se da" si "Coca Blues" (ultimul produs la Teatrul National din Timisoara"). Facand parte din aceeasi generatie cu Lia Bugnar, este un scriitor care creeaza povesti despre absurditatea realitatii de azi, intr-un ton jucaus si ironic. Piesele lui sunt, deasemenea, foarte ofertante pentru actori.

3) A treia categorie poate fi definită ca cea a dramaturgilor fără formație de teatru (adică de regizor sau actor). Pot fi numiți și dramaturgi profesioniști (meseria lor este doar să scrie). Sunt însă dramaturgi care participă activ la procesul de repetiții și de creație a spectacolului. Aici intru și eu – dar nu voi vorbi despre mine. O autoare care mi se pare extrem de bună și reprezentantă pentru categoria asta este Maria Manolescu. Maria – care e și o foarte bună prozatoare, publicată la o editură foarte importantă – este autoarea unor piese extrem de bune și apreciate de publicul tânăr. Sado – Maso Blues Bar (Teatrul Foarte Mic, regia Gianina Cărbunariu, câștigătoare a dramAcum 2006), With a little help from my friends (Teatrul Național din Iași, regia Radu Apostol) sau Re:Re: Hamlet (Teatrul Bulandra, regia Radu Apostol).  În aceeași categorie intră – cred eu - și Nicoleta Esinencu. Nicoleta, cu o formație de filologie, a scris o piesă-manifest, monodrama intitulată Fuck You EU.RO.PA (câștigătoare a concursului dramAcum 2004). Deși nu a fost produsă în București, piesa a avut prezentări internaționale și a fost foarte bine văzută de către critica din România.

4) A patra categorie - și am lăsat-o ultima pentru că a apărut cel mai recent – este cea a criticilor de teatru (sau teatrologilor) care scriu teatru. Reprezentanții cei mai de succes a acestei tendințe este criticul de teatru Mihaela Michailov (care poate fi asociată cu dramAcum dar și cu tanga project – dat fiind că a sprijinit în editorialele ei ambele proiecte, și pentru că e și una dintre câștigătorii dramAcum 2006 dar și a dramatizat texte pentru tanga). Mihaela a câștigat Piesa Anului la concursul UNITEXT anul acesta cu piesa Complexul România care a și fost produsă la Teatrul Național din București, în regia Alexandrei Badea. Alt reprezentant însemnat – câștigător și el al Piesei Anului în 2007 – este Mihai Ignat (și el de formație teatrolog). Mihai (făcând de fapt parte, la fel ca și Lia Bugnar din generația Nelega – Caraman – Saviana Stănescu) a avut un traseu foarte interesant. Piesa lui reprezentativă Crize a fost foarte mult timp neprodusă, până când a cunoscut un boom în teatrul independent acum doi ani. Este un alt autor care și-a primit recunoașterea târziu, dar meritat. Alaturi de Mihaela, mai exista un nume important de mentionat in aceasta categorie. Desi nu este critic de teatru, Carmen Vioreanu - absolventa de lingvistica, teatrologie si a masteratului de scris dramatic de la UNATC - este cea mai importanta traducatoare si promotoare a textelor nordice (in special Peninsula Scandinava) in Romania. Ea este unul dintre castigatorii concursului dramAcum 2 (2004) cu piesa "Anatema. Erased" si a avut un mare succes cu piesa ei "No One" (semi-produsa si regizata chiar de autoare), care a inceput in teatrul Desant si apoi s-a mutat la teatrul Metropolis. Piesa se joaca de aproape 3 ani si o recomanda pe Carmen ca o scriitoare foarte interesanta, cu un simt acut al realitatii si al personajelor dramatica, capabila sa scrie povesti (deloc lipsite de umor autentic) ale zilelor de azi.