
Peca Stefan
(n. 13.08.1982)
este
considerat a fi una dintre
cele mai puternice voci din
dramaturgia românească
contemporană. A urmat cursuri
de scris dramatic la New York
University si a fost unul dintre
rezidentii programului inter-
national de dramaturgie de
la Royal Court, Londra, în 2005.
Piesele lui au fost prezentate
în România, Statele Unite,
Marea Britanie, Irlanda,
Germania, Austria, Elvetia,
Franta, Rusia, Bulgaria,
Republica Cehă, Polonia,
Belarus si Serbia. Piesele lui
au câstigat diferite premii
incluzând Premiul pentru
Inovație la Heidelberg Stucke-
markt (2007) si Cea Mai Bună
Piesă – Dramă de Relatie
– la London Fringe Report
Awards (2006). Peca este
membru fondator al companiei
BLA si artist asociat al
companiei The Internatio-
nalists din New York. (mai
multe informatii pe
www.peca.ro)
In
România s-au
dezvoltat patru tipuri
de dramaturgi.
Primul tip:
Regizori-dramaturgi
(regizori care scriu piese
și le și montează)
Reprezentanta
relevantă:

Gianina Carbunariu,
nascuta în 1977, a
urmat
Universitatea Bucuresti,
Facultatea de Litere, Sectia
Romana-Franceza, si apoi
UNATC Bucuresti, Facultatea
de Teatru, sectia Regie teatru.
Din 2002 a montat la diverse
teatre in Bucuresti, printre
altele, piese de Matei Visniec,
Hávar Sigurjónsson si Franz
Xaver Kroetz. In anul 2000
câstiga Marele Premiu la
Concursul National de
Dramaturgie organizat de
Ministerul Culturii, pentru
textul
Irealitati din Estul
Salbatic Imediat. A doua ei
piesa, Honey, a fost montata
in 2001 la Teatrul Tineretului
din Piatra Neamt si jucata
si in Elvetia. Este in
2002
una dintre intiatorii proiectului
dramAcum – un proiect de
dramaturgie contemporana
romanesca. Piesa ei Kebab,
sau sub alt titlu mady-baby.
edu, a fost prezentata in 2007
la Berliner Schaubühne ca
premiera in limba germana
si a fost produsa si de
Münchner Kammerspiele.
(Sursa: Volkstheater).
Al doilea tip:
A
doua categorie de
dramaturgi apăruți
este
cea a actorilor-dramaturgi.
Un exemplu foarte bun este:

(c) Odeon Theater
Gabriel Pintilei
nascut in 1978.
Studii la
Universitatea de Arte "George
Enescu" Iasi, Facultatea de
Teatru, sectia Actorie.
Castigator in 2004 al concur-
sului dramAcum cu piesa
Elevator, montata atat la
Teatrul Foarte Mic cat si la
Teatrul LUNI de la Green
Hours, precum si in Cehia.
Poza de mai sus il arata in
piesa "Conul Leonida fata cu
reactiunea" la Teatrul
Odeon Bucuresti.
Al treilea tip:
A treia
categorie poate fi
definită ca cea a dramaturgilor
fără formație
de teatru (adică
de regizor sau actor). Pot fi
numiți
și
dramaturgi profe-
sioniști(meseria
lor este doar
să scrie). O
reprezentanta
foarte buna este:

Maria Manolescu
27 de ani, prozator si
dramaturg. A absolvit Masterul
de Scriere Dramatica (UNATC)
si a
participat in 2007 la Royal
Court International Playwright
Residency. A
debutat cu
romanul Halterofilul din
Vitan
(Polirom, 2007) si a castigat
editia a 3-a a concursului
dramAcum,
cu piesa Sado-
Maso Blues Bar, montata
in 2007 la Teatrul Foarte
Mic,
in regia Gianinei Carbunariu.
Alte piese: With a Little
Help
from my Friends (montata in
2007 de Radu Apostol la
Teatrul
National Iasi) si Nu
sunt Iisus Hristos. O puteti
citi in revista
Noua literatura.
Al patrulea tip:
A patra
categorie - și
am
lăsat-o ultima pentru că a
apărut cel mai recent – este
cea a criticilor de teatru (sau
teatrologilor) care scriu teatru.
Una dintre reprezentanții
cei
mai de succes este:

Mihaela Michailov
este
critic si teoretician
in domeniul artelor specta-
colului,
dramaturg. Colaboreaza
la mai multe publicatii printre
care Suplimentul de cultura,
Sapte Seri, Noua Literatura,
aLtitudini. Este autoarea mai
multor texte printre care Interzis
sub 18 ani, montat in 2008 la
Teatrul Foarte Mic, Bucuresti.
In 2006 a fost castigatoarea
bursei de dramaturgie din cadrul
dramAcum 3 cu piesa Mi-e frica
si in 2007 a premiului UNITER
pentru cea mai buna piesa a
anului - Complexul Romania,
montata in 2008 la Teatrul
National I.L. Caragiale,
Bucuresti.
A publicat
până acum
volumele
Complexul Romania
(2007,
Editura Unitext) si Victor
Rebengiuc. Omul si actorul
(2008, editura Humanitas, in
colaborare cu Simona Chitan).
Din 2006 sustine workshop-uri
de dramaturgie in cadrul
festivalurilor de teatru din
Romania. In vara lui 2008 a
participat la atelierul de critica
de dans organizat de
ImPulsTanz Viena, fiind unul
dintre cei 11 critici inter-
nationali care
au acordat Prix
Jardin D'Europe. În prezent,
Mihaela Michailov este
doctorand al Universităţii de
Artă Teatrală şi Cinemato-
grafică
Bucuresti. Din 2008
este selectioner unic al
Festivalului Dramaturgiei
Romanesti de la Timisoara.
Aurora-Tipp
"Teatrul intervenţiei
în cotidian"
|
Dramaturgul
român contemporan face parte dintr-o specie care în teatrul românesc a
început să capete un rol activ ceva în urmă cu câțiva ani.
Înainte de epoca aceasta (mă refer în special la perioada comunistă)
dramaturgul român contemporan era un tip (mai rar o tipă) care scria multe
piese și apoi – dacă avea noroc sau cunoștea pe cine trebuie – reușea să
obțină o montare. Părerea despre sine era în general că ceea ce scrie e un
produs finit pe care regizorul și actorii îl vor interpreta scenic. Nu îl
interesau modificările la lucru. Dramaturgul venea la premieră, se așeza
confortabil și avea două opțiuni: să îi placă sau să nu îi placă ceea ce
vede.
Ca arie
tematică
şi
de genuri se căutau: comediile bulevardiere, dramele istorice sau de idei,
povești contemporane despre proletari și partid. Fie poeme dramatice extrem
de metaforice – care puteau ascunde comentarii anti-sistem. Sau chiar – după
Revoluție – piese absurde în stil Ionesco.
Dramaturgul era
un scriitor. Fie prozator sau poet care în subsidiar scria teatru.
Spre sfârșitul
anilor 90 a apărut o generație nouă de dramaturgi. Provenind tot din
prozatori sau prozatori-poeți – dramaturgi ca Saviana Stănescu, Alina
Nelega, Ștefan Caraman, Radu Macrinici sau Dumitru Crudu au
introdus un nou limbaj și alte arii tematice. Din păcate pentru ei, au fost
prinși exact în momentul de vacuum când în teatrele din România statutul
unui dramaturg (și nevoia de un autor în viață) era egală cu zero. Cu toate
astea, pentru că perioada imediat post-revoluție în care regizorii continuau
să facă ceea ce știau cel mai bine – teatru metaforic – ajunsese la o
saturație (pentru că sistemul autoritar nu mai exista) – piesele acestor
dramaturgi au început să fie produse. Fie în teatre din provincie mai
deschise la minte, fie în noile teatre independente din București. E o
generație foarte specială din punctul meu de vedere - și e interesantă
evoluția lor în anii 2000 – 2008. De exemplu, Saviana Stănescu a plecat la
New York și și-a dezvoltat o carieră acolo, care nu mai are nimic de-aface
stilistic cu ce scria în anii 90. Poveștile ei sunt acum foarte personale și
realiste și este produsă în diferite teatre din New York. Alina Nelega a
inițiat multe proiecte de dezvoltare a dramaturgiei (unul dintre ele
dramafest – încă de la finalul anilor 90 – a fost una dintre bazele
proiectului și grupului dramAcum, de exemplu). Ea și-a și regizat propriile
piese, conduce și un teatru, și are în ultima vreme un comeback spectaculos
ca dramaturg. Ștefan Caraman a avut multe piese produse în ultimii 10 ani,
inclusiv în București – el este și unul din dramaturgii care m-au inspirat
și încurajat să scriu teatru. Radu Macrinici este alt dramaturg care a
lucrat intensiv ca secretar literar și a condus diferite proiecte și
festivaluri de teatru contemporan. Dumitru Crudu (din Republica Moldova) a
fost produs în România și invitat la diferite festivaluri și workshopuri din
afară. Această generație (oameni în jurul a 40 de ani) ar fi normal acum să
fie mult mai în centrul lumii teatrale românești. Cu toate astea – nu este.
Asta și pentru că nu sunt regizori sau actori – categoriile cele mai
importante ca status în teatrul românesc.
Din cauză că
regizorii impun tendința în teatru – tot un grup de regizori a inițiat un
proiect care căuta dramaturgi noi. Nevoia lor (și câțiva dintre ei luaseră
contact cu ceea ce se întâmplă la Royal Court și filosofia de acolo) era să
aibe dramaturgi activi, care să scrie povești despre teme relevante social
și texte pentru scenă, nu pentru sertar. Așa a apărut proiectul
dramAcum în anul 2002. Cu un concurs adresat tinerilor până în 26 de
ani. Premiul era montarea piesei dar și lucrul activ în echipa de producție.
Dramaturgul avea să vină la repetiții, să lucreze cu actorul și regizorul în
timp real, iar piesa era văzută ca un proces de dezvoltare al cărei scop
unic era o producție. Regizorii – care acum au ajuns la vârsta de 30 sau
chiar 30 și ceva – sunt Andreea Vălean, Radu Apostol, Gianina Cărbunariu,
Alexandru Berceanu și Ana Mărgineanu. Ei au fost sprijiniți de
Nicolae Mandea (pe vremea aceea lector la UNATC – care acum a devenit
decanul facultății de teatru). E generația care poate fi considerată că a
schimbat profund mentalitatea din teatrul românesc și a ridicat considerabil
status-ul dramaturgului. Deși ignorată sau blamată la început, apariția
textelor noi – care s-a dublat și de diferitele producții și recunoașteri
internaționale – a făcut posibil ca în curs de doar șase ani dramaturgii să
fie priviți cu un nou respect. Aceste texte și-au câștigat rapid un public
tânăr (fiind produse în special în spații independente (cum ar fi
Teatrul LUNI de la Green Hours sau Teatrul ACT) sau
spații secundare ale unor teatre mari în care nu se întîmpla nimic – exemplu
cel mai bun e Teatrul Foarte Mic din București – dar care au
fost resuscitate și au devenit apoi foarte populare întocmai pentru că
aduceau texte relevante pentru noile categorii de public). Deși doar formal,
chiar și directorii teatrelor de stat au început să își adauge programe
declarate ca sprijinitoare ale teatrului tânăr – deși majoritatea lor sunt
încă doar surse de venit suplimentar de la primărie cu efecte (adică
producții) foarte puțin relevante.
D in această
mișcare s-au dezvoltat – direct sau indirect – patru tipuri de dramaturgi.
1)
Regizori-dramaturgi (regizori care scriu piese și le și montează) –
reprezentanta cea mai talentată și relevantă a acestui caz este Gianina
Cărbunariu (care este o autoare de spectacol, așa cum îi place să
spună). Piesele ei Stop The Tempo și mady-baby.edu
(cunoscută și ca Kebab) au avut un mare succes de public,
fiind produse și în străinătate. Au definit și o întreagă tendință – aceea a
teatrului realistic social. Sunt piese care spun tranșant adevăruri și
definesc atitudinile tinerilor din România (din mediul urban-în special
bucureștean) de la începutul anilor 2000. Alți regizori-dramaturgi
importanți sunt Andreea Vălean și Vera Ion (o câștigătoare
dramAcum din anul 2004). Piesele lor cele mai cunoscute sunt
Eu când
vreau să fluier, fluier
(Andreea Vălean)
și Vitamine
(Vera Ion). Andreea este
și autoare de
scenarii de film din Noul Val Românesc – ea a scris scenariul la
“Cum mi-am
petrecut sfârșitul
lumii”
regizat de Cătălin
Mitulescu – film care
a definit. Vera e la baza unui nou proiect de teatru social și comunitar
(apărut ca o consecință a dramAcum și format în UNATC - școala de teatru,
exclusiv cu studenți (deja acum foști studenți) UNATC) numit tanga
project.
Tanga se deosebește de dramAcum pentru că nu e o platformă deschisă
de dezvoltare de text neapărat ci un grup de artiști (nu numai dramaturgi
sau regizori, dar și actori, scenografi și visual artists) care crează
teatru puternic ancorat în realitate/comunitate - cred că e una dintre
primele tendințe de devised theatre din România. Este un teatru care
nu își propune neapărat spectacole pe termen lung ci poate mai mult
perfomance-uri relevante într-un spațiu și un timp strict definite.
2)
A doua
categorie de dramaturgi apăruți este cea a actorilor-dramaturgi. Un exemplu
foarte bun este cel al lui Gabriel Pintilei. Actor la Teatrul Odeon
el a câștigat ediția din anul 2004 a dramAcum cu piesa Elevator.
Piesa a fost produsă la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul LUNI de la Green
Hours, dar și în Cehia. Gabriel nu spune neapărat povești sociale – dar
crează personaje foarte vii și ofertante actoricesc (dată și formația lui ca
actor). În prezent el a făcut un film bazat tot pe piesa aceasta – un film
indie – care se bucură acum de o mare apreciere în lumea criticilor de film
din România. O a doua reprezentată foarte importantă a actorilor-dramaturgi
este Lia Bugnar. Deși ca vârstă ea face mai mult parte din generația
Nelega – Caraman – Saviana Stănescu și nu e legată cu nimic de dramAcum, Lia
e un caz atipic. Ea s-a afirmat în teatrul independent (în special la
Teatrul LUNI de la Green Hours) începând din anul 2003. Are cele mai multe
piese montate (cred că șapte) din această categorie. Iar poveștile ei – din
nou foarte ofertante actoricesc – sunt aproape niște basme moderne,
atemporale și pline de candoare și de ludic. Printre piesele ei cele mai
cunoscute sunt Aici nu se simte (Omul de zăpadă), Oase pentru Otto,
Stă să plouă sau Firmituri. Un alt exemplu de
actor-dramaturg care s-a afirmat recent in scris este Ioan Peter. El nu
munceste in Bucuresti - precum Gabriel sau Lia - ci in vestul tarii, si
a urmat o traiectorie "descentralizata" (din punctul meu de vedere
foarte bine de urmat). Actor la teatrul din Arad Ioan a scris piese cum
ar fi "Tot ce se da" si "Coca Blues" (ultimul produs la Teatrul National
din Timisoara"). Facand parte din aceeasi generatie cu Lia Bugnar, este
un scriitor care creeaza povesti despre absurditatea realitatii de azi,
intr-un ton jucaus si ironic. Piesele lui sunt, deasemenea, foarte
ofertante pentru actori.
3)
A treia
categorie poate fi definită ca cea a dramaturgilor fără formație de teatru
(adică de regizor sau actor). Pot fi numiți și dramaturgi profesioniști
(meseria lor este doar să scrie). Sunt însă dramaturgi care participă activ
la procesul de repetiții și de creație a spectacolului. Aici intru și eu –
dar nu voi vorbi despre mine. O autoare care mi se pare extrem de bună și
reprezentantă pentru categoria asta este Maria Manolescu. Maria –
care e și o foarte bună prozatoare, publicată la o editură foarte importantă
– este autoarea unor piese extrem de bune și apreciate de publicul tânăr. Sado – Maso Blues Bar (Teatrul Foarte Mic, regia Gianina
Cărbunariu, câștigătoare a dramAcum 2006), With a little help from my
friends (Teatrul Național din Iași, regia Radu Apostol) sau Re:Re: Hamlet (Teatrul Bulandra, regia Radu Apostol). În aceeași
categorie intră – cred eu - și Nicoleta Esinencu. Nicoleta, cu o
formație de filologie, a scris o piesă-manifest, monodrama intitulată Fuck You EU.RO.PA (câștigătoare a concursului dramAcum 2004). Deși
nu a fost produsă în București, piesa a avut prezentări internaționale și a
fost foarte bine văzută de către critica din România.
4)
A patra
categorie - și am lăsat-o ultima pentru că a apărut cel mai recent – este
cea a criticilor de teatru (sau teatrologilor) care scriu teatru.
Reprezentanții cei mai de succes a acestei tendințe este criticul de teatru
Mihaela Michailov (care poate fi asociată cu dramAcum dar și
cu tanga project – dat fiind că a sprijinit în editorialele ei ambele
proiecte, și pentru că e și una dintre câștigătorii dramAcum 2006 dar și a
dramatizat texte pentru tanga). Mihaela a câștigat Piesa Anului la
concursul UNITEXT anul acesta cu piesa Complexul România care
a și fost produsă la Teatrul Național din București, în regia Alexandrei
Badea. Alt reprezentant însemnat – câștigător și el al Piesei Anului în 2007
– este Mihai Ignat (și el de formație teatrolog). Mihai (făcând de fapt
parte, la fel ca și Lia Bugnar din generația Nelega – Caraman – Saviana
Stănescu) a avut un traseu foarte interesant. Piesa lui reprezentativă Crize a fost foarte mult timp neprodusă, până când a cunoscut un
boom în teatrul independent acum doi ani. Este un alt autor care și-a primit
recunoașterea târziu, dar meritat.
Alaturi de Mihaela, mai exista un nume important de mentionat in aceasta
categorie. Desi nu este critic de teatru, Carmen Vioreanu - absolventa
de lingvistica, teatrologie si a masteratului de scris dramatic de la
UNATC - este cea mai importanta traducatoare si promotoare a textelor
nordice (in special Peninsula Scandinava) in Romania. Ea este unul
dintre castigatorii concursului dramAcum 2 (2004) cu piesa "Anatema.
Erased" si a avut un mare succes cu piesa ei "No One" (semi-produsa si
regizata chiar de autoare), care a inceput in teatrul Desant si apoi s-a
mutat la teatrul Metropolis. Piesa se joaca de aproape 3 ani si o
recomanda pe Carmen ca o scriitoare foarte interesanta, cu un simt acut
al realitatii si al personajelor dramatica, capabila sa scrie povesti
(deloc lipsite de umor autentic) ale zilelor de azi.
O să adaug și o
anexă la această prezentare. Mai există și unii dramaturgi, stilistic
puternic ancorați în categoria autorilor proveniți din perioada comunistă.
Unii dintre ei au continuat să existe. De exemplu, Adrian Lustig este
autorul unor comedii bulevardiere care se joacă cu succes la Teatrul de
Comedie din București. Este probabil numele cu cel mai mare succes și număr
de producții din această categorie. Alte nume – care însă nu (mai) sunt
produse – sunt Radu F. Alexandru sau Horia Gârbea. Horia este un scriitor
care face parte tot din generația Nelega. Ca stil și abordare tematică se
apropie însă mult mai mult de categoria aceasta anexă. Un nume complet
atipic pentru aceeași generație este Denis Dinulescu – a cărui piesă O
zi din viața lui Nicolae Ceaușescu a fost un real succes de public
la Teatrul Mic.
Ca o anexă la
anexă voi amintui și un alt caz atipic, dar extrem de reprezentativ pentru
dramaturgia românească contemporană. Este vorba de Matei Vișniec care s-a
format ca dramaturg în Franța, puternic influențat de stilul ionescian. El
cred că a fost cel mai produs dramaturg după Revoluție (când a fost un fel
de modă Vișniec), apoi uitat, iar apoi a renăscut (în România, bineînțeles –
pentru că în Franța a fost montat mult mai des) în anii 2000. Vișniec a fost
montat inclusiv în teatrul independent – e memorabilă montarea Anei
Mărgineanu de la Teatrul LUNI de la Green Hours (un cafe theatre) cu
Deșeuri după Teatrul Descompus. Iar în ultimii ani
montări cum ar fi cele ale lui Radu Afrim l-au reimpus ca un dramaturg
extrem de important – aproape un clasic în viață.
Sper că nu am
omis alte nume importante. Ca dramaturg cred că trebuie să
cunoști situația prezentă și să vezi cât mai multe piese și tendințe
dramaturgice noi, fără însă a ignora ceea ce s-a întâmplat până acum. Se
impune și o concluzie aici. Se poate remarca că încă – și în ceea ce
privește dramaturgia – în România apele sunt destul de tulburi. Cred că în
următorii zece ani situația se va clarifica foarte mult. Tranziția din
România a afectat din plin această dezvoltare – în care s-au ars extrem de
repede foarte multe etape. Urmează cred o evoluție mult mai organică a
dramaturgiei. Alte teme, alte stiluri și experimente sunt foarte bine
venite. Poate și o altă mentalitate. Cred și că vocația de autor de teatru
este validată în timp și reglementată ca profesie. La acest din urmă amănunt
încă stăm extrem de prost. Deși și-a recăpătat parțial status-ul,
dramaturgul este încă cel mai prost plătit dintre creatorii de teatru (asta
ca să dau doar un exemplu). Deși au apărut
“fani” ai
autorilor (poți
citi acum pe bloguri: îmi place Cărbunariu, sau Peca, sau Manolescu sau îmi
place piesa X, e foarte tare), încă teatrele instituționalizate nu îi văd ca
pe niște parteneri care merită încredere (inclusiv pentru că aduc lumea la
teatru). Nu există procesul de comisionare de piese, sau rezidențe de
dramaturgi în teatrele de la noi. Da, există excepții – acestea confirmă
doar regula. |
|